CODRUȚA CERNEA

THIS WILL FEEL LIKE A STRANGE AND WARM EMBRACE

Codruța Cernea & Roberta Curcă

The H Gallery, Bucharest

March 30 - May 13, 2023

The exhibition brings together over 20 recent works on paper by the artists Codruța Cernea and Roberta Curcă. The visual dialogue formed naturally, without premeditation, as a continuation of the conversations the artists have been having in recent years. Characterized by a distinct purity and a sensible rigor, the works exhibited reveal similar interests in the observation of landscape, the passing of time and the coexistence of universal sphere and individual dimension in the fluid and uncertain present.

”For he who creates must be a world of his own and find everything within himself and in the natural world that he has elected to follow." (Rainer Maria Rilke, Letters to a Young Poet)

Perhaps each of us is a world of its own, regardless of purpose or occupation. The creative act can only project the light of this world far enough sothat it becomes visible on the skies of other similar worlds, thus enabling its potential to be explored – an unconditional and self-assumed vulnerability brought forth by necessity.

In the exhibition “This Will Feel Like a Strange and Warm Embrace”, the two artists acknowledge some sort of “gestaltic” mechanism which incorporates personal perceptions and experiences, in their indivisible and singular nature, while still managing to engage everybody universally. In this sense, the title plays a bigger role than simply transmitting a well-known, general feeling. Other than directly addressing the viewer in a calm and reassuring tone, the effect has deeper echoes that reach the most intimate parts of the self. This collaboration between Codruța Cernea and Roberta Curcă gains form based on an elaborate introspective process that takes into account the ground of extended subjectivity, thus transpiring from the self outwards, and back again.

A first clue of the common direction showcased within this exhibition can be found more formally through the use of medium and materials. Usually apprehended as a universally used element in our lives, the paper itself represents a conceptual core because it can amplify the works’ intimacy and vulnerability. What can be more personal than old and re-found scribbles on a piece of paper? What can be more sincere than traces left on paper without an ulterior motive? Although we know all too well that all these lines will be lost among the pages, never to be seen again, we continue to leave these scattered signs on paper, specs of our existence, randomly set free, like little messages in bottles meant for ourselves, others, and then for anyone anymore.

No matter if we are talking of manuscripts or even about the generic and practical grocery list, the paper offers a sort of refuge by its nature, ready to contain, affirm and bestow sense and order, without superimposing anything – and these are vital things for us, beings permanently overburdened by the contents of our perceptions.

Roberta’s works intentionally bend to the personal realm of diaries, scrapbooks, and journals, focusing on collages, doodles, and stencil drawings. They all appear to be made in the heat of the moment, without a plan or a clear-cut motive. It is noteworthy how, in a journal, we tend to record only the extreme peaks of our daily life, either positive or negative. When nothing noteworthy happens, we almost forget to write something altogether, or we simply lose interest. Maybe the real reason for this forfeit comes from our intimidation in the face of the world’s apparent stillness; because it is not at all easy to find something to say about simple things. They seem to disappear as soon as they are noticed, like some sort of transient landmarks, bearing the unobservable task of connecting those other more interesting things.

There isn’t room for boredom or routine, or for the generally felt anxiety produced by the passage of time, or for our restless search for meaning, although they somehow overshadow all our time spent alive and breathing. We became accustomed to them to the point that we don’t even notice them or pay any attention to their undeniable impact. Today, thinking about such things equates with “lost time”. Our interest in normality, for common and unremarkable things, is almost null while we often find ourselves constantly chasing what is sensational, special, or even detestable. Rarely do we pursue ordinary things, the kind of things that build up our everyday environment without us noticing.

In her series, Roberta documents this (real or imaginary) world, rendering fleeting and isolated impressions, all collected in different seasons, moments, and states of mind. Moving between the universal and the particular, the stencil and the collage are the artist’s main creative methods, both allowing the occurrence of a double reflection. This creative interest can also be identified in Codruța’s works, in which she explores the same extraordinary-normal world that is always surrounding us, both inside and outside. She builds comfortably-strange realms, with symbolically charged elements and views from timeless spaces or spaceless times. The medium (watercolor on paper) is the perfect choice when it comes to representing such reflexive and otherworldly places: it retains a kind of lucid neutrality while its transparency reveals the pigment stratification, thus communicating sincerely and openly. In Codruța’s images, repetition is reoccurring as a central element, this fact leading to an association with both the idea of relations and its counterpoint of solitude. It can either be a relation between two worlds, or that of a single world with itself, expressed through techniques as gentle and warm as an embrace.

(Tea Vindt)

I Live My Paintings

There is a significant difference between working with a vision that is somewhat formed and forcing something to come out.

I started thinking about this exhibition last December. 

I was in the middle of a series of works and making slow progress, so the prospect of this new exhibition seemed like a breath of fresh air. Taking a break from a difficult process, the fact that I was exhibiting with Roberta, the spontaneous decision and short time, gave me the feeling of unlimited possibilities, of liberating expansion... as if I could stop being me... 

When I hear artists talk in interviews about their work process as a matter of life and death, it sounds like an exaggeration, but that's how it feels and that's how it should feel. This is how the energy that sustains a process that would otherwise seem senseless is generated. 

By January, although it was clear to me that nothing was clear, I started 4 canvases almost simultaneously, to consume the excess adrenaline and get some answers through painting. But there was always this uneasy feeling that something wasn't right. That was until I got to do a watercolor on paper. After weeks where I could feel my brain working frantically, it all became quiet and I knew that I’ve made the first step in the right direction. From that moment, I no longer thought of the works trying to make them correspond to some external requirements (to be a specific number/size/ready in a certain time), but I was in the middle of them, and they came one by one, calling each other out. 

Painting on paper had a liberating effect. I painted with enthusiasm, managing to experiment, fail and materialize at a faster pace. 

For the most part, the works included in this exhibition with a title like an inviting promise, are an extension of the series I was already working on. Mysterious rituals, strange and fluid scenes that unravel a non-linear notion of time and space, where everything lives symbiotically and everything seems possible. 

(Codruța Cernea)

THIS WILL FEEL LIKE A STRANGE AND WARM EMBRACE

Expoziția prezintă peste 20 de lucrări recente ale artistelor Codruța Cernea și Roberta Curcă. Dialogul vizual s-a format firesc, fără premeditare, ca o continuare a conversațiilor pe care artistele le-au purtat constant în ultimii ani. Caracterizate de o puritate aparte și de o rigurozitate sensibilă, lucrările expuse relevă preocupări similare pentru observarea peisajului, relația cu trecerea timpului, coexistența sferei universale și a dimensiunii individuale în prezentul fluid și incert. 

Căci creatorul trebuie să fie o lume pentru sine și să găsească toate în sine și în natura la care a aderat. (Rainer Maria Rilke, Letters to a Young Poet)

Poate că fiecare dintre noi este propria lume, indiferent de scop sau ocupație. Actul creativ nu face decât să proiecteze lumina acestei lumi destul de puternic pentru a o face vizibilă pe cerul altor lumi asemănătoare, deschizând posibilitatea explorării – o vulnerabilitate asumată în mod necondiționat, din necesitate.

Imaginează-ți locul preferat. Concentrează-te pe detalii, pe trăsăturile care îi determină unicitatea. Încearcă să conturezi mai mult decât o imagine generală. De cele mai multe ori, lucrurile mici și insignifiante sunt cele care au cel mai mare impact în construirea caracterului unui loc. Odată ce ai ajuns în acest punct, în care compoziția imaginară se derulează imaterial dar vivid în fața ochilor, poți să fii sigur că ea va rămâne permanent și inexplicabil ferecată înauntru, de neconceput pentru altcineva. Nimeni nu va putea să invoce vreodată aceeași imagine cu exactitate, tocmai datorită (sau din cauza) faptului că ea a încetat să fie pur și simplu o altă secvență întâmplătoare a vieții, devenind o parte din tine ca lume. Locul pe care l-ai închipuit este preferat tocmai pentru că are legătură cu un anumit mod in care tu și numai tu poți percepe fericirea, o stare indefinibilă, dorită permanent, din motive aparent simple dar totuși enigmatice. Acum, imaginează-ți acest proces repetându-se de nenumărate ori, cu rezultat diferit pentru fiecare persoană în parte. În scurt timp, imaginația va ceda împreună cu înțelegerea în fața cantității copleșitoare de fapte pe care le presupunem despre tot ceea ce ne înconjoară și, în special, despre ceilalți. Predispoziția prezumptivă, uneori dusă la extrem, ajunge să fie cel mai eficient și totodată cel mai teribil mecanism defensiv al umanității. Este vidul cosmic care îmbrățișează lumile: o precondiție a existenței lor, cu costul izolării indefinite.

Teoria Gestalt-ului (germ. formă) afirmă, pe scurt, faptul că un lucru, ca întreg, este diferit față de suma părților, prin prisma percepției. De aici rezultă ideea conform căreia, întregul nu poate să fie dedus prin simpla analiză a părților, el având trăsături ancorate în simplul fapt de a fi. Adoptat de multe domenii, de la psihologie până la design, termenul gestalt se referă, în principal la forma ca și configurație, într-un mod unificat în prezent.

În expoziția This Will Feel Like a Strange and Warm Embrace, artistele intuiesc încă de la început la acest mecanism gestalticcare ia în calcul percepțiile și experiențele personale în totala lor indivizibilitate si unicitate, în timp ce se adresează tuturor, în mod universal. În acest sens, titlul are un rol mai complex decât cel de a impune o stare generală. Oricâți oameni ai ruga să descrie o îmbrățișare, nu vei obține niciodată destule informații separate pentru a o putea reconfigura, dacă nu ai trăit deja experiențe similare. Intuiția ajută la medierea distanței dintre tendința către categorizare fragmentară și percepția ca întreg distinct. Desigur, putem intui ideea generală din spatele unei îmbrățișări, pe baza percepțiilor anterioare, însă acest fapt determină o transpunere automată și involuntară a caracteristicilor deja cunoscute către nou-creata ipostază imaginară. Astfel, deși titlul este formulat într-o notă calmă și liniștitoare, intuind o formă generală de plăcere, efectul produs are ecouri adânci, către cele mai intime cotloane ale sinelui. Stranietatea acestui mod de raportare la lume poate părea sufocantă și zadarnică, dar conștientizarea acestor amănunte poate însemna un prim pas către a ne înțelege unii pe alții într-un mod mai profund.

Colaborarea dintre Codruța Cernea și Roberta Curcă se formează pe această bază dată de un elaborat proces introspectiv, desfășurat cu considerație față de o subiectivitate extinsă, trecând prin sine, înspre exterior. Un prim indiciu al direcției comune din cadrul expoziției This Will Feel Like a Strange and Warm Embrace se regăsește la nivel formal, prin intermediul materialelor utilizate. Subînțeleasă ca element universal, nelipsit în viața de zi cu zi, hârtia reprezintă un nucleu al expoziției tocmai prin faptul că reușește să proiecteze caracterul intim și vulnerabil al creației. Ce poate să fie mai personal decât regăsirea unor vechi însemnări pe hârtie? Ce poate să fie mai sincer decât trasarea unei urme dezinteresate, fără motive ulterioare, pe hârtie? Deși știm foarte bine că toate acestea urmează să se piardă printre pagini fără să fie revăzute niciodată, totuși continuăm să lăsăm o mulțime de mici indicii ale propriei existențe, lansându-le la voia întâmplării, ca pe niște mesaje în sticlă, către noi înșine și, apoi, către nimeni. Fie că este vorba despre un jurnal, sau despre liste aleatorii cu rol practic, hârtia oferă un refugiu tocmai pentru că ea este acolo pentru a conține, a afirma și a da sens, fără a pretinde nimic în schimb – lucruri vitale pentru noi, ființe permanent copleșite de bagajul propriilor percepții.

Lucrările Robertei se apropie intenționat de zona personală a jurnalului, prin colaje și schițe realizate ca dintr-un impuls de moment, fără premeditare, sub influența prezentului. Seriile sunt într-o strânsă comunicare, reflectându-se reciproc. Devine relevant că, într-un jurnal, tindem să notăm doar evenimentele sau stările extreme, în sens pozitiv sau negativ. Când nu se întâmplă nimic notabil, aproape uitam sa scriem sau ne pierdem interesul pentru a scrie ceva doar de dragul menținerii unei rutine. Adevăratul motiv al renunțării provine dintr-o intimidare în fața lumii, întrucât nu e deloc ușor să găsești ceva de spus despre lucrurile simple. Ele dispar la fel de repede precum apar, devenind niște repere trecătoare, care au sarcina neobservată de a conecta elementele care sunt considerate cu adevărat interesante.

Nu există loc pentru plictiseală sau rutină, pentru general resimțita anxietate a trecerii timpului, sau pentru neobosita noastră căutare de sens, deși toate acestea ne ocupă majoritatea momentelor trăite. Am devenit aclimatizați cu ele până la nivelul în care nu le mai simțim impactul, iar faptul de a te gândi la așa ceva echivalează cu o pierdere de timp. Interesul pentru normalitate, pentru ceea ce este comun și de ne-remarcat este aproape nul atunci când ești într-o fugă după senzațional, special, sau chiar după detestabil. Foarte rar urmărim lucrurile cu care suntem obișnuiți și despre care se poate spune că, fără să conștientizăm, formează nucleul vieții de zi cu zi. Seriile Robertei documentează lumea (reală sau imaginară) prin seturi de impresii izolate și trecătoare, colectate în momente, anotimpuri și stări diverse. Aflate într-o oscilare constantă între sfera uniformitate și particularitate, șablonul și colajul oferă posibilitatea unei duble reflectări, o caracteristică prezentă și în cazul Codruței, care aprofundează aceeași direcție conceptuală, analizând această normalitate extraordinară care ne înconjoară și pe dinăuntru și pe dinafară. Ea construiește lumi aflate la limita confortabilă a stranietății, folosind elemente simbolice și contexte spațio-temporale incerte. Acuarela pe hârtie este mediul ideal pentru a compune vizual acest impuls, tocmai pentru că păstrează o neutralitate lucidă și o transparență a stratificării care comunică sincer și deschis. Dubla prezență devine un punct central al lucrărilor, iar acest fapt surprinde atât ideea relaționării, cât și contrapunctul ei, singurătatea. Poate să fie vorba despre relația dintre două lumi, sau a unei lumi proprii cu ea însăși, exprimată prin mijloace blânde care amintesc, în întregul perceptual, de o îmbrățișare.

 (Tea Vindt)

Trăiesc picturile mele

E o diferență semnificativă între a scoate din mine ceva deja format și a forța ceva să iasă.

Am început să pregătesc această expoziție în decembrie anul trecut. 

Eram în mijlocul unei serii de lucrări și înaintam greu, așadar perspectiva acestei noi expoziții părea o gură de aer proaspăt. Ieșirea de pe drumul anevoios, faptul că expun alături de Roberta, decizia spontană, timpul scurt, îmi dădeau senzația de posibilități nelimitate, de expandare eliberatoare... ca și cum aș putea să nu mai fiu eu...

Aud mereu artiști vorbind în interviuri despre procesul lor de lucru ca despre o chestiune de viață și de moarte. Uneori mi se pare o exagerare, dar așa se simte și așa trebuie să se simtă. Așa se generează energia care susține un proces care altfel ar părea fără sens.

Prin ianuarie, deși îmi era clar că nu e nimic clar, am început 4 pânze aproape simultan, să mai consum din excesul de adrenalină și să ajung la răspunsuri pictând. Precum disconfortul produs de o etichetă netăiată, mă sâcâia mereu un sentiment neliniștitor că ceva nu se așează bine. Asta până am ajuns la o acuarelă pe hârtie (Afterlife) și s-a făcut, în sfârșit, liniște. După săptămâni în care puteam să îmi simt creierul căutând frenetic, am găsit firul roșu al acestei expoziții. Din acel moment, nu am mai gândit lucrările încercând să le fac să corespundă unor cerințe exterioare (să fie un anumit număr/dimensiune/gata într-un anumit timp), ci eram în mijlocul lor, iar ele se formau rând pe rând, chemându-se una pe cealaltă. 

Pictatul pe hârtie a avut un efect eliberator. Am pictat cu poftă, reușind să experimentez, să eșuez și să materializez într-un ritm mai alert. 

În mare parte, lucrările expuse în cadrul acestei expoziții cu un titlu ca o promisiune, sunt o extensie a seriei la care lucram deja. Ritualuri misterioase, scene stranii și fluide, nefixate într-un timp și spațiu anume, în care totul se amestecă simbiotic și totul pare posibil. 

(Codruța Cernea)